Between now and then

Ce s-a intamplat cu noi? Cum am ajuns aici? Ce aveam noi, pe 5 septembrie 2009 si am pierdut pana acum? Sincer, nu cred ca am pierdut nimic. Cred doar ca ne-am iubit prea mult, ca am vrut totul de la celalalt si nu era niciunul din noi pregatit pentru asta. Si inca ne iubim, poate nu la fel de intens ca atunci, dar mult mai intens decat am iubit vreodata pe cineva. Ma simt sfasiat in momentul asta si stiu ca si tu. Si ce nu pot sa inteleg (si nici tu) e de ce creierul meu simte ca nu se mai poate cand inima vrea sa mearga mai departe...Imi pare rau pentru tot, dar daca as sti cum sa fac astfel incat totul sa fie ca la Sighisoara, nici nu m-as gandi de 2 ori. You truly are, the love of my life

Halo and wings

Mai tii minte diminetile? Cand veneam batut de soare si adormit la tine iar tu imi deschideai timida usa, ascunsa in spatele unui prosop care nu acoperea intotdeauna tot iar eu te sarutam si ma duceam repede sa beau ceva? Apoi tu ma asteptai pe canapea iar eu scoteam din geanta o ciocolata cu martipan sau neagra sau bomboane (o sa vina si vata de zahar). Iti straluceau ochii iar eu nu te lasam sa te bucuri de mica ta surpriza pentru ca buzele tale erau deja dulci, un pic acrisoare, cum imi place mie. Seamana cu diminetile lenese de pe malul marii, pline de cearceafuri si cafea. See, this is true love.

Dar pranzurile calduroase si transpirate pe care le petreceam in aer conditionat incat raceam amandoi cate 2 saptamani, alternativ? Comandam mancare buna si ne certam pe ultimele bucati desi fiecare voia ca celalalt sa se bucure de ele. Iar inainte, dupa sau chiar in acest timp cateodata ne bucuram unul de celalalt mai mult decat am fi putut sa ne bucuram de orice altceva. Imi aduc aminte de zilele in care ne trezeam dupa miezul zilei, imbratisati (sau daca nu eram imbratisati te uitai urat la mine ca nu am dormit asa si te ghemuiai in jurul meu repede). See, this is true love.

Dupa amiezile castigate (nu consider ca am pierdut vreodata timpul cu tine) cu o cafea sau o limonada in mana iti spun ceva? Dezbateam vietile nostre, vietile prietenilor nostri, vietile altora sau chiar viata fara sa ne dam seama cand trece timpul, cine trece pe langa noi (mai remarcai uneori cate o pereche de pantofi cu toc) sau de ce ne-am oprit fix in acel loc. Tot ce stiu ca era mai mult decat frumos, ca nu aveam cum sa ne plictisim (unul de altul in niciun caz) si ca nu voiam sa se mai termine (ceea ce se intampla inevitabil cand te sunau ai tai). Cu acest decor se potriveau niste pizze, o portie de hamsii sau pui Shangai cu orez. See, this is true love.

De noptile mult prea scurte, care erau cateodata chiar dimineti, sunt sigur ca iti amintesti. Nu ai cum sa uiti ploaia, scrumiera, camasile, soaptele si fiecare asternut in care am adormit vreodata impreuna. Noptile in care nu conta ca dormeam, ne durea cate ceva, ne jucam, ne iubeam, mancam popcorn sau ne uitam la filme, conta doar ca eram acolo impreuna. Iar muzica, nisipul, romul cu cola si bancile de lemn erau acolo doar ca sa ne distraga atentia ca sa nu ne coplesim unul pe celalalt. See, this is true love.

Stai, de ce vorbesc la trecut cand am reusit sa facem din asta o arta? Dupa cum ti-am spus mai demult: "this is not the end, this is the beginning!"

Audio

The more you feel the less you know

Cand ma gandesc la primul sarut, la prima data cand ne-am tinut de mana sau cand am dormit impreuna prima oara, totul parca s-a intamplat saptamana trecuta. Si intotdeauna era soare, era vara si nu aveam nicio grija. Nu ne gandeam la nimic. Pe urma, imi amintesc toate diminetile cu voci adormite la telefon, toate serile in care ne trimiteam la culcare si toate momentele in care tot ce faceam era sa ne sorbim din priviri.

La inceput nici nu ma gandeam atunci ca va fi asa. Nici cel mai bun economist, sau matematician sau mama omida nu ar fi putut banui ca vom ajunge impreuna aici. Si e atat de frumos. Ne iubim ca nebunii, ne iubim ca in prima zi, ne iubim ca in ultima zi, ne iubim ca si cum nimic altceva nu mai conteaza. Si nici nu vreau sa conteze.

Daca voi pescui pestisorul de aur, asta ii voi cere. Celelalte doua dorinte ti le dau tie. Am plecat sa-mi pregatesc undita.

Live my life with the Lullaby

A trebuit sa parcurg 6000 de kilometri, sa pierd 24 de ore asteptand diverse mijloace de transport si sa renunt la unele dintre cele mai importante parti din viata mea ca sa ajung sa te iubesc atat de mult. As fi reusit altfel, daca nu as fi inchis ochii si as fi sarit? Probabil ca nu. Asta este si intreg farmecul, ca lucrurile nu sunt simple si le pretuim mai mult. Fiecare amintire se deruleaza in timp real, mirosul tau ma insoteste mutle saptamani iar pentru orice poza cu tine am in cap filmul evenimentelor din jurul acelei poze.

Invata-ma sa le am pe toate. Stiu ca nu merit dar vreau mar sa incerc. Invata-ma sa gatesc, sa las capacul al wc, sa castig un pic mai mult ca tine, sa imi cumpar geamuri mari pana in podea, sa am asternuturi inchise pe care sa le curat in fiecare dimineata. Spune-mi cum pot sa le adun pe toate intr-un borcan si sa le tin cu mine pana cand borcanul va fi destul de mare incat intri si tu in el. Sau tu destul de mica. O sa-l tin in buzunarul de la blugi, ca sa pot sa ma uit doar eu la el. Iti multumesc ca ma lasi sa fiu egoist.

Da-mi macar un indiciu, o sa ma descurc eu de acolo...

Ziua in care am devenit copil

Da.Astazi este ziua in care am devenit copil. Gata, s-a terminat cu maturitatea, cu pubertatea, cu varsta, in sfarsit am ajuns si eu copil. Multi nici macar nu ajung pana aici, altii sunt considerati nebuni pentru ca devin astfel, dar eu ma consider norocos. Acest sfarsit mohorat de februarie marcheaza momentul in care incep sa ma bucur de viata.

Dupa cum scria o reclama veche de la McDonald's, am lasat in urma grijile, problemele, laptopul, frustrarile, telefoanele, calendarul, banii. Am mai pastrat un bilet de avion. De azi inainte incep sa rad, sa fiu fericit, sa zambesc, sa spun glume, sa ma joc. Da, cel mai mult o sa ma joc cu tine. O sa beau mult lapte si o sa colectionez barcute si cutiute din carton. Si dintre toate cel mai mult, o sa te iubesc. Pentru ca sunt doar un copil, atat stiu sa fac si nu ma mai intereseaza altceva.

Iar toate astea, numai datorita tie...

Ingredientele pentru o seara perfecta

Instructiuni:
    Ce e bine de stiut de la inceput e ca oricat ai incerca, nu poti trai de doua ori aceeasi seara perfecta. Chiar daca ai aceleasi ingrediente, aceleasi persoane si esti in aceleasi locuri, lucrurile vor fi complet diferite. Poate nici sa nu mai fie o seara atat de buna, acesta este riscul pana la urma.

Ingrediente:
o noapte alba
un concert
o ploaie torentiala
cafea si tigari
Silet-Disco
cativa prieteni
haine ude
un pat
multa multa dragoste

Mod de preparare:
    Se iau doua persoane si se trimit la un concert spre mijlocul dupa-amiezii. Se lasa acolo sa astepte, sa bea bere, sa manance mici si sa asculte muzica din ce in ce mai energica. Dupa cateva ore, cand au ajuns prafuite, obosite si transpirate, se trimit intr-un cort in care vor dansa cu niste casti pe urechi impreuna cu cativa prieteni. Se toarna imbratisari peste si se adauga cateva saruturi. Se amesteca bine. Dupa 2 ore, cele doua persoane se scot din cort si se baga intr-o casa, dupa ce au fost trecute, timp de 15 minute, printr-o ploaie torentiala. Se usuca si se scutura bine. Acum se presara dragostea putin cate putin, ca sa dureze cateva ore. In jurul rasaritului se adauga o ceasca de cafea si putin tutun pentru cei ce doresc ceva picant. La final, se aseaza pe pat si se lasa mult prea putine ore decat ar fi nevoie.

Mod de servire:
    De obicei se serveste in portii de 2 persoane, impreuna cu o portie serioasa de gadilaturi, cazaturi din pat, glume, palme si mangaieri. Se poate servi si cald, pe malul marii, rece, inconjurat de zapada sau la temperatura camerei, la inceputul toamnei.

Acum 9 luni am intalnit prima mea specie pe cale de disparitie

    Era o seara de martie. Am ajuns, dupa multe ocolisuri, la Casa Studentilor pentru un concert al celor trei Mircea. Intr-una din pauze, a aparut si ea, mai aranjata si mai fermecatoare decat o stiam. Dintotdeauna am zarit, doar privind-o, faptul ca ascundea inauntru lucruri pe care multa lume si le cauta toata viata si nu le gaseste. Auzisem de ea cu mult timp inainte si chiar ma intalnisem cu ea de cateva ori, intamplator sau dimpotriva. De fiecare data totul era placut, ca intre vechi prieteni, vorbeam despre scoala, despre fotografie dar parca lucrurile nu puteau urca mai sus. Abia peste 309 zile am aflat, de fapt, cat putea urca totul.

    Pentru a-mi da seama ca este pe cale de disparitie a trebuit sa trec printr-un ritual initiatic lung. A inceput cu o bucata de hartie si un drum printr-o noapte friguroasa si singuratica dar in care amandoi ne simteam mai apropiati unul de altul cu fiecare pas. Putin cate putin, ne-am observat fiecare in habitatul nostru natural. Fara sa ne dam seama, cu fiecare minut care trecea, aflam cate ceva unul despre celalalt, uneori chiar si involuntar. Din ritual mai facea parte o cafea cu aroma irish servita pe niste scaune de rafie, o masa cu doua scaune in spatele unor obloane foarte friguroase, o terasa de vara in care mi-am aranjat un live band pentru o viitoare nunta si cea mai calduroasa strangere de mana. Parcurile, cafenelele, barcutele, pauzele au trecut pe langa noi fara sa ne dam seama. Pe masura ce timpul trecea, ma adaptam unui habitat nou, cateodata impotriva vointei mei. Ceva inefabil, inexplicabil, poate insusi norocul, facea ca toate obstacolele sa para doar niste borduri usor de urcat.

    A urmat o perioada tulbure, ultima etapa a ritualului initiatic. Nicaieri nu mai auzisem ca departarea te poate apropia si aveam sa ma conving de asta cu mult mai tarziu. Altfel nu imi pot explica cum o saptamana goala ar fi putut insemna mai mult decat trei luni pline. Dupa inca niste dovezi de afectiune ce includ multe incredere, o cetate veche, o ploaie de trei ore, un concert pierdut si o surpriza intr-un club obscur la doua dimineata, venise in sfarsit timpul pentru ceremonia finala.

    Aceasta avea sa se intample in apropierea unei plaje. Desi ea nu mai era sus acolo de ceva vreme (apucasem sa urc pana la ea), eram amandoi fericiti sa fim pe acest nivel de egalitate. Pentru multa vreme a parut inexplicabil cum totul se poate intoarce cu 180 de grade pe parcursul unei singure zi. Si asta mai multe zile la rand. Muzica, mirosul marii, rasaritul, un pat inghesuit, un cort, niste prieteni buni si altii mai putini buni au dus la finalizarea ritualului. Noaptea era tanara si noi la fel. In plus, cu totii eram putini luati. Un drum prafuit, o usa deschisa, un zambet, un intrerupator, o camasa (de fapt, cred ca erau doua) si un prieten simpatic sunt ingredientele pentru o seara perfecta.

    Din acel moment, putin cate putin, in fiecare moment de apropiere sau de departare, am realizat ca ea este pe cale de disparitie. Am luat chiar avionul ca sa verific ca este totul in regula. Din toate speciile pe care le cunosc, este singura care ar fi putut trece prin asa ceva. Si sa iasa si cu capul sus. Iar acum, cand nu ma mai pot satura de ea, imi dau seama ca avusesem dreptate la inceput. Ar trebui sa am incredere mai des in instictele mele, poate si ele sunt pe cale de disparitie...